Foto AIPrăjitură cu flori de soc
O prăjitură pufoasă cu flori de soc, ricotta și ciocolată albă, parfumată cu Grand Marnier.
Etichetele sunt determinate automat pe baza ingredientelor și pot fi greșite. Verifică ambalajul dacă este important pentru tine.
Ingrediente
- 7 buc Flori de soc
- 200 g Zahăr brun
- 3 buc Ouă
- 250 g Ricotta
- 150 g Făină cernută
- 50 g Amidon de cartofi cernut
- 100 g Ciocolată albă tăiată bucăți
- 50 g Stafide
- 0.5 buc Grand Marnier o jumătate de păhărel (circa 25 ml)
- vârf de cuțit Sare
- 16 g Praf de copt
- Zahăr pudră după gust
- Unt pentru uns tava
- Făină pentru tapetat tava
Pași
Preîncălzim cuptorul la 175°C. Punem stafidele la hidratat într-o jumătate de păhărel de Grand Marnier.
Separăm ouăle. Batem gălbenușurile cu zahărul brun până obținem o cremă pufoasă și deschisă la culoare.
Adăugăm ricotta, făina și amidonul de cartofi cernute, ciocolata albă tăiată bucăți, praful de copt și un praf de sare. Omogenizăm.
Luăm florile de soc, îndepărtăm tulpinițele și crenguțele, și le adăugăm în aluat.
Scurgem stafidele de Grand Marnier, le dăm prin făină și le încorporăm în aluat.
Batem albușurile spumă densă și le încorporăm ușor în aluat.
Vărsăm aluatul într-o tavă cu diametrul de 24 cm, unsă în prealabil cu unt, și coacem la 175°C.
45 minLăsăm prăjitura să se răcească, iar înainte de servire o presărăm cu zahăr pudră.
E o prăjitură de sfârșit de mai, de când socul e-n floare și nu prea ai timp mult să te hotărăști dacă o faci sau n-o faci, pentru că florile stau bine doar câteva zile. Nu e un tort pretențios, e mai degrabă undeva între chec și budincă, din cauza ricottei, care ține aluatul umed și greu, nu aerat ca la un pandișpan clasic. Reușita stă în două lucruri care se bat cap în cap: vrei un aluat destul de consistent cât să țină ciocolata și stafidele fără să cadă la fund, dar vrei și albușurile bătute spumă care să-l facă să crească puțin la copt. Dacă le omogenizezi prost pe-astea două, ori iese dens ca o piatră, ori iese spart și se lasă la mijloc.
Al doilea punct de reușită e coacerea la foc mijlociu-blând, nu la foc mare. Ricotta și ciocolata albă ard ușor pe margini dacă te grăbești cu temperatura, iar la mijloc rămâne crud — e un aluat gros, de 24 cm diametru, și căldura trebuie să aibă timp să ajungă la mijloc fără ca marginea să se usuce. De-aici vine și limita de jos a timpului, nu invers.
Unii spun că poți pune orice flori albe comestibile în loc de soc, că important e doar albul și aroma florală. Nu chiar — socul are un parfum de miere și lămâie verde, puțin ca de muscat, pe care alte flori nu-l dau, și fără el prăjitura rămâne un chec bun, dar anonim. Dacă nu găsești soc, mai bine renunți la ideea de flori și pui coajă de lămâie, decât să forțezi o înlocuire florală la întâmplare.
Florile de soc trebuie culese dimineața, cât mai uscate, pentru că umezeala de pe ele aduce un gust de iarbă în aluat, nu de miere. Le cureți de codițe pentru că lemnul verde e amar — lași doar floricelele, nu le speli dacă poți evita, apa le ia parfumul. Dacă n-ai soc deloc, sincer, nu există înlocuitor onest; faci altă prăjitură, cu coajă de lămâie și vanilie, și renunți la nume.
Zahărul brun bătut cu gălbenușurile nu e doar pentru culoare caldă, e și pentru că zahărul brun ține mai multă umiditate decât cel alb, ceea ce ajută un aluat deja greu de la ricotta să nu se usuce la copt. Dacă ai doar zahăr alb, merge, dar pui o lingură de miere pe lângă, ca să recuperezi umiditatea aia.
Ricotta e inima texturii — nu e doar grăsime, ține apă legată în aluat și face diferența dintre un chec sec și unul cremos. Dacă n-ai ricotta, brânza dulce de vaci bine scursă e cea mai apropiată, dar scoate-i tot zerul, altfel aluatul se subțiază și crește greu. Amidonul de cartofi cernut împreună cu făina face aluatul mai fraged, taie din gluten — dacă nu ai amidon de cartofi, amidon de porumb merge la fel de bine, proporția rămâne aceeași.
Ciocolata albă tăiată bucăți, nu topită, pentru că vrei buzunare dulci care se simt la mușcătură, nu un aluat uniform dulce. Stafidele hidratate în Grand Marnier nu sunt un moft — stafida uscată, pusă direct în aluat, fură apă din jurul ei cât se coace, și-ți lasă un inel uscat în jurul fiecărei stafide. Dată prin făină înainte, nu se duce la fund în timpul coacerii. Dacă nu ții la alcool, înlocuiești cu suc de portocală cald, ideea e doar să hidratezi stafida, nu neapărat să bei tăria.
Praful de copt și albușurile bătute spumă lucrează împreună, nu unul în locul celuilalt — praful de copt dă crescut uniform prin toată masa, albușurile dau un pic de aer doar acolo unde le încorporezi bine. De-aia le pui ultimele și amesteci ușor, de sus în jos, nu în cerc: dacă bați tare, le omori spuma și pierzi exact partea de aerare pe care tocmai ai muncit-o.
Pe o plită obișnuită de apartament, 175°C înseamnă cuptor static, aproape de mijlocul scalei lui, nu treapta cea mai mică și nu cea mai mare — e punctul unde aluatul crește lent și uniform, fără crustă groasă deasupra înainte ca mijlocul să se coacă. N-ai termometru de interior? Verifici cu o scobitoare pe la minutul 40: dacă iese curată, fără aluat lipit, e gata; dacă iese umedă, mai lași, indiferent cât arată ceasul de bine. Las-o să se răcească bine de tot înainte s-o scoți din tavă, altfel se rupe la mijloc din cauza ricottei, care rămâne moale cât e caldă și se întărește abia la rece.