Foto AIMinciunele cu ricotta
Minciunele crocante din aluat cu ricotta, parfumate cu coajă de lămâie sau portocală și presărate cu zahăr pudră.
Etichetele sunt determinate automat pe baza ingredientelor și pot fi greșite. Verifică ambalajul dacă este important pentru tine.
Ingrediente
- 450 g Făină
- 400 g Ricotta
- 100 g Zahăr
- 1 buc Coajă de lămâie sau portocală
- 1 linguriță Praf de copt
- Zahăr pudră după gust
- Ulei de floarea-soarelui după gust
Pași
Puneți făina într-un castron, adăugați praful de copt, zahărul și coaja de lămâie sau portocală și amestecați cu o lingură de lemn.
Adăugați ricotta și frământați aluatul cu mâinile, până devine elastic și omogen.
Înfășurați aluatul în folie alimentară și lăsați-l să se odihnească.
Puneți aluatul pe o suprafață ușor înfăinată și întindeți-l cu sucitorul într-o foaie foarte subțire.
Tăiați foaia în dreptunghiuri cu un cuțit sau o rotiță zimțată de ravioli. Faceți o crestătură în centru.
Turnați în tigaie suficient ulei de floarea-soarelui și încălziți-l la 170 de grade.
Prăjiți minciunelele câte 2-3 bucăți odată, până capătă culoare aurie.
Scoateți minciunelele gata prăjite cu un clește pe o farfurie acoperită cu prosop de hârtie.
Înainte de servire, presărați din abundență minciunelele cu zahăr pudră.
Dacă doriți să le coaceți la cuptor, așezați-le pe o tavă cu hârtie de copt și coaceți la 180 de grade timp de aproximativ 20 de minute.
20 min
Ce s-a schimbat
Am înlocuit uleiul de prăjit cu Ulei de floarea-soarelui, folosit de obicei în bucătăria locală.
Minciunelele sunt rude cu clătitele prăjite și cu toate aluaturile fragede care se umflă în ulei cald: o foaie fină, tăiată în romburi cu crestătură, care intră la fiert în ulei și iese goală pe dinăuntru, crocantă pe dinafară. Reușita stă în trei lucruri: aluatul să fie elastic nu din multă muncă, ci din odihnă; foaia să fie trasă cât se poate de subțire, pentru că aici e toată diferența între crocant și cauciucat; și uleiul să fie suficient de cald încât bucata să sfârâie imediat, nu să se îmbibe.
Ricotta nu e aici pentru gust dulce, e pentru umiditate și pentru grăsime. Ea înmoaie glutenul făinii, face aluatul să se întindă fără să se rupă și să rămână fraged după prăjire, nu tare ca un biscuit. De-asta frămânți scurt și apoi lași aluatul să se odihnească: glutenul format în timpul frământării se relaxează, și foaia se întinde ușor, uniform, fără să se strângă la loc cum fac aluaturile «obosite».
Crestătura din mijloc nu e decor. Ea e supapa prin care aerul și vaporii ies din aluat în ulei, altfel foaia s-ar încovoia și s-ar umfla neuniform, poate s-ar și sparge urât. Tăiată curat, bucata se prăjește plat, aurie pe toată suprafața.
La făină nu e mare filosofie: o făină albă obișnuită de uz general ține bine, pentru că nu avem nevoie de forță de gluten mare, ca la pâine, ci de un aluat care să se întindă fin și să rămână fraged. Dacă foaia se rupe la întins, nu e vina făinii, e semn că aluatul nu s-a odihnit suficient — glutenul e încă încordat.
Ricotta o alegi scursă bine de zer, nu apoasă; dacă e udă, aluatul cere mai multă făină ca să se adune, și atunci riști exact contrariul a ce vrei: un aluat gros, elastic prea tare. Dacă nu găsești ricotta, o brânză proaspătă de vaci, scursă și dată prin sită să nu aibă cocoloașe, ține locul foarte bine — criteriul e: moale, cremoasă, fără apă în exces.
Zahărul din aluat e puțin și nu e pentru dulceață, ci pentru rumenire ușoară și pentru gust de fond; dulceața reală vine la urmă, din zahărul pudră presărat din abundență pe cald, când se lipește cel mai bine de suprafața încă puțin unsă a minciunelei.
Coaja de lămâie sau portocală dă aromă, nu aciditate — de-asta se folosește doar coaja rasă fin, fără partea albă, care e amară. E un ingredient de echilibru: aluatul e simplu, grăsimea de la ricotta îl face bogat, și coaja îl trage înapoi spre proaspăt. Fără ea, minciunelele nu ies greșite, ies doar mai plate la gust.
Praful de copt e mic ca cantitate, dar important: dă acel abur fin care face aluatul să se ridice puțin și să rămână afânat în interior, nu dens. Unii spun că minciunelele trebuie să fie tari ca un biscuit — nu, pentru că atunci ricotta și praful de copt n-ar mai avea rost în rețetă; textura corectă e crocantă la exterior și ușoară, aerată pe dinăuntru.
Uleiul de floarea-soarelui e ales pentru gust neutru și pentru punct de fum potrivit la prăjire la temperatură medie-mare; 170 de grade e punctul în care o bucățică de aluat pusă test sfârâie imediat și se ridică la suprafață fără să se înnegrească în câteva secunde. Pe o plită de casă, fără termometru, semnul e același: pui o firimitură de aluat, și dacă face bule vesele imediat, uleiul e pregătit; dacă stă molcom la fund, mai are nevoie de câldură. Prăjești puține bucăți pe rând pentru că uleiul își pierde temperatura rapid când adaugi aluat rece și umed — prea multe odată înseamnă ulei care se răcește și minciunele care se îmbibă în loc să se rumenească.
Varianta la cuptor, la 180 de grade timp de vreo 20 de minute, e pentru zilele în care nu vrei baie de ulei în bucătărie; ies mai puțin crocante, dar fără acel plus de grăsime absorbită din friteură. Aici răbdarea e ingredientul de care ai nevoie pe tot drumul: odihna aluatului, foaia trasă încet, prăjitul în ture mici — fiecare grabă se vede în textură.